marți, 17 septembrie 2013

Legenda câinelui

 A fost odată, demult, demult, un cioban care-și păștea turma lui de oi într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri; iar colo mai departe, spre răsărit, își avea ciobanul stâna.
Dar tare greu îi era bietului om să umble, când avea nevoie, la agonisita lui... și știți de ce?
N-apuca să se depărteze oleacă și cât ai clipi din ochi, ieșea din pădure nașul oilor, un lup, care-i hărătăpănea pe toată ziua câte-o oaie. Că n-avea omul pe nimeni altul să-i fie păzitor al turmiței lui.
Azi așa, mâine așa,,, s-a luat ciobanul de gânduri, că nu putea să se dedulcească în voie din munculița lui; iar dacă se dedulcea, pierdea iole.
Da asta până într-o zi, când uite că nimerește la turmă un oacheș bătrân, cu barba albă colilie și părul până-n călcâie. Ba avea și niște chei la brâu.
- Bună ziua, măi ciobane.
- Mulțumim dumitale. Da încotro?
- Până aici moșicule. Rogu-te fie-ți milă și dă-mi o lecuță de caș, că sunt călător și de foame mă abătui pe-aici. Crede-mă tată, că de foame nu văz înaintea ochilor.
-He, moșule, zise ciobanul, ți-aș da cu dragă inimă, dar nu pot, păcatele mele.
- De ce?
- Apoi, cum mă depărtez , vine un lup din pădurea ceea și-mi hărtăpăne o oaie; ba-mi muriscă și din celelalte.
- Așs? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atâta, că păzesc eu în locu-ți.
- Bine, mă duc.
Și a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atât i-a fost.
Când se uită unchiașul, îl vede venind cu limba scoasă dinspre pădure și... gadina dă fuga la turmă...
Unchiașul odată scoate din sân două mere și le aruncă înaintea lui, așa că se dau de-a dura pe lângă turmă...
Ș-apoi, minune... S-au făcut din cele două mere două lighioi, amândouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care până atunci nu mai fuseseră pe pământ.
Și lighioile acelea, în grabă au început să se certe furcă cu lupul, să latre la el și înainte de a-și apuca lupul tainul, să-l gonească spre pădure.
Așa! Și moșul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el; iar oițele pășteau liniștite.
Atunci sosește și ciobanul cu cașul și vede minunea.
Pricepe el că e la mijloc putere dumnezeiască; cade în genunchi înaintea unchiașului și începe să întrebe:
- Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine ești de-mi făcuși atâta bine?
- Eu sunt Petre! Și ți-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut și tu inimă bună cu mine.
- Așa? grăiește ciobanul și începe să se închine. Iartă-mă dar, Sfinte Petre, că n-am știut de la început cu cine grăiesc.
- Nu-i nimic, omule! Mai bine scoală și ascultă aci. Vei ști că lighioaia aia cea mai hăidoșă e câine, iar cealaltă e cățea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul câinilor, care or apăra în toată vremea turmele și toate vitele de lupi.
Și după ce vorbi astea, câinii se întoarseră de la pădure și începură să se apropie de om, să se milcoșească, să se dăgârțeze pe lângă el și să-l lingă pe haine.
Iar unchiașul, după ce făcu câteva semne spre oi și spre câini, semn de binecuvântare, începu să se îndepărteze încet, încet, până pieri într-o lumina orbitoare!
- Mare e puterea ta, Doamne! zise iarăși ciobanu, când mai văzu și asta și iarăși căzu în genunchi și mulțumi Sfântulețului.
Și așa, vezi? Din merele alea se trag câinii de astăzi, D-aia câinele NU e spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omuli și în toată vremea se roagă așa Celui de-Sus și lui Sfântu Petre, ziditorul lui:
- Doamne, Doamne! Să trpiascp stăpânii mei și să facă nouă feciori; să trăiască apoi și feciorii, ca să iasă fiecare cu câte-o îmbucătură în mână, să-mi dea, să mă satur și eu.


Sursa: Legende populare românești, cartea a II-a



Niciun comentariu: